România se stinge cu lumina aprinsă

Economia românească trăiește un paradox grotesc: statul vorbește despre „reforme”, în timp ce firmele – cele care îl țin în viață – încep să cadă una câte una, ca becurile unui neon care pâlpâie înainte să moară. Închiderea nu mai e un accident, ci un fenomen. Iar motivele sunt aceleași, indiferent că vorbim de o fabrică uriașă sau de un atelier cu cinci angajați.

Primul șoc vizibil a venit din industria auto, unde o fabrică mare de scaune auto a anunțat închiderea și trimiterea acasă a peste o mie de oameni. Oficial, compania a vorbit despre „transformări globale” și „presiuni comerciale”. Neoficial, e aceeași poveste pe care o știe orice antreprenor: costuri care cresc, energie scumpă, materii prime scumpe, taxe care se schimbă mai repede decât pot fi plătite.  

Dar acesta e doar exemplul care a ajuns la televizor. În spate, sute de firme mici și mijlocii se sting în tăcere. Contabili care nu mai pot ține pasul cu legislația. Patroni care își mută afacerile în alte țări, unde statul nu le cere să plătească impozit chiar și când sunt pe pierdere. Microîntreprinderi care renunță pentru că nu mai pot respira între controale, raportări și obligații noi.

Impozitul minim pe cifra de afaceri – prezentat ca o mare victorie împotriva „optimizărilor fiscale” – lovește exact în companiile care au marje mici, dar reale. Plătești impozit chiar și când nu ai profit. E ca și cum ai obliga un om să plătească chirie pentru o casă în care nu locuiește.  

Industria auto, cel mai mare exportator al României, a spus-o direct premierului: cu prețurile actuale la energie și cu impozitul minim, competitivitatea se evaporă. Investițiile se amână. Producția se mută. Locurile de muncă dispar.  

La asta se adaugă impredictibilitatea legislativă – sportul național al guvernelor succesive. Nicio firmă serioasă nu poate planifica investiții când regulile se schimbă la fiecare câteva luni. Într-o economie normală, statul e arbitru. În România, statul joacă în ambele echipe și mai și fluieră meciul.

Între timp, bugetarii își primesc salariile la timp, ca într-o lume paralelă în care economia produce, crește și duduie. Problema e că duduie doar în comunicatele oficiale. În realitate, baza de impozitare se subțiază, iar statul se sprijină pe tot mai puțini contribuabili. E ca un autobuz supraîncărcat în care toți stau pe scaune, dar doar doi plătesc biletul.

Consecințele sunt previzibile: locuri de muncă pierdute, furnizori care intră în colaps, investiții amânate, capital care pleacă. România riscă să devină o economie de consum, nu de producție. O țară în care se importă tot și se exportă doar oameni.

Iar când ultimul antreprenor va stinge lumina, statul va rămâne singur în încăpere, cu facturile în mână și cu întrebarea la care nu vrea să răspundă: cine te mai plătește, dacă toți cei care produceau au plecat.

Cum stă treaba în UE

În Uniunea Europeană, impozitul minim pe cifra de afaceri apare doar în situații foarte specifice, de obicei pentru:

– sectoare considerate cu risc mare de evaziune  

– companii foarte mari  

– regimuri speciale (de ex. taxe locale, taxe pe activități specifice)

Nu există o practică generală în care toate firmele, indiferent de profit, să fie obligate să plătească un impozit pe cifra de afaceri.

Exemple din UE (dar atenție la context)

Franța – taxe locale pe cifra de afaceri

Există Contribution Économique Territoriale, o taxă locală care include o componentă calculată pe cifra de afaceri.  

Dar:

– nu e impozit pe profit  

– nu înlocuiește impozitul pe profit  

– nu se aplică uniform tuturor firmelor  

– are multe excepții și plafoane

Italia – IRAP

O taxă regională care se calculează pe o bază apropiată de cifra de afaceri.  

Dar:

– nu e impozit minim  

– nu se aplică tuturor firmelor  

– are deduceri masive pentru salarii și costuri

Ungaria – taxe locale

Unele municipalități percep taxe pe cifra de afaceri, dar:

– sunt mici  

– sunt locale, nu naționale  

– nu sunt impuse ca impozit minim

Ce e diferit în România

România a introdus un impozit minim obligatoriu pentru firmele mari, iar din 2026 efectele se extind și asupra altor categorii de companii. Diferențele față de UE sunt clare:

– se aplică național, nu local  

– se aplică obligatoriu, nu opțional  

– se aplică chiar dacă firma e pe pierdere  

– afectează investițiile mari (auto, retail, energie)  

– lovește marjele mici, unde profitul e mic, dar cifra de afaceri mare  

În UE, ideea este: „plătești dacă produci valoare”.  

În România, ideea a devenit: „plătești chiar dacă nu produci nimic”.