Pe 19 noiembrie împlinește 75 de ani. Toamna aceasta a găsit-o pe scena unde a debutat în 1977: la Teatrul Tineretului. În „Confesiuni”, care a avut premiera pe 19 septembrie 2026, Virginia Rogin e Alice vârstnică, femeia care își însoțește viața și o vede jucată sub ochii ei. A jucat servitoare și regine, o nonagenară drogată la Radu Afrim și un Mare Inchizitor la Alexandru Dabija. Spune că tocmai de aceea a intrat greu în București: nu era „un gen”. Între teatrul radiofonic ascultat cu bunica, pe un deal fără curent, și „Gina d´Odeon”¹, cum o numește Afrim, stau trei admiteri și o garsonieră în care n-a fost niciodată cald. Și un cal alb, care a trecut o dată pe lângă ea, la Bulandra. Nu l-a încălecat.
Alice în doi
Reporter: Vă mulțumim că ați venit la Dialogurile TT.
V.R.: Mulțumesc tare mult. Mi-e drag că m-ați invitat.
Reporter: Zeldin i-a cerut mamei sale să-i spună totul, apoi i-a urcat viața pe scenă. I-ați fi dat voie unui fiu să facă asta cu viața dumneavoastră?
V.R.: Având în vedere că am un fiu: da, sigur că da. Dacă viața mea ar fi suficient de interesantă și ar putea fi, dacă nu e prea mult spus, o lecție pentru cineva, aș împărtăși-o cu drag. N-aș împărtăși lucrurile de mare intimitate. Sănătatea unui om, de exemplu, e o chestie intimă. N-aș face-o publică niciodată, să spun „sufăr de cutare, mă doare pe aici”. Dar lucrurile care țin de lecția de viață, cum a făcut Zeldin, le-aș spune cu drag. Doar să aibă fiul meu suficient talent încât să le transforme în poveste.
Reporter: Împărțiți personajul cu Cătălina Bălălău. Cum ați construit-o pe Alice în doi, ca spectatorul să vadă o singură femeie?
V.R.: Să știi că, atunci când am primit rolul și am cunoscut-o pe Cătălina (nu o știam personal), a fost un feeling din prima privire. Am simțit-o foarte aproape. N-am făcut un efort special pentru asta. Lucrul s-a construit aproape de la sine, a venit din interiorul nostru. Am empatizat în primul rând cu povestea, pe care mi-am asumat-o de la primele lecturi. Mi s-a părut extrem de interesantă ideea femeii în vârstă care își povestește viața, iar viața ei e reprodusă. Noroc că am avut un regizor minunat și un scenograf la fel de minunat. Lucrurile s-au închegat și au ieșit rotunde și frumoase.
Repetițiile, singurul timp când e numai al tău
Reporter: Ați spus la un moment dat că ați propus o idee regizorului și el a acceptat-o. Care era?
V.R.: Nu-mi aduc aminte să fi spus asta. I-am zis mai multe lucruri. Ideea e că a primit aproape tot ce a venit de la mine, deși nu întotdeauna spunem lucruri interesante și posibile. Dar e bine să le spui pe toate cele care-ți vin în minte. Regizorul are privirea de ansamblu și știe exact ce să ia și ce se potrivește.
Când primesc un rol, aflu de la regizor ce vrea, după care îl construiesc singură. Nu-l învăț niciodată orbește, acasă. Îl învăț la lucru, îmi iau repere din scenă, de la celelalte personaje. Dar ochiul interior al minții începe permanent să vizualizeze, să pună carne pe ființa aia. Îi găsesc gesturi, îi găsesc tonuri, și atunci îmi vin idei. Pe măsură ce lucrez, ideile cresc: mai vine una, mai vine alta. Așa construiesc eu. Fiecare cu metoda lui.
Reporter: Deci personajul pe care l-am văzut noi nu va mai fi la fel peste câteva spectacole?
V.R.: Nu, nu, nu. El e fixat. Eu mă refer la repetiții, faza de lucru pe care o ador. Iubesc spectacolele, dar, dacă mă întrebi ce-mi place cel mai mult la teatru, o să spun repetițiile. Și sunt tristă când se termină și iese premiera. E ca atunci când ești însărcinată: e singura dată, în viața ta și a lui, când copilul îți aparține numai ție. După cele nouă luni, aparține universului. Așa e și cu spectacolul, și cu personajul. În clipa în care s-au terminat repetițiile, nu-ți mai aparțin. Aparțin publicului.
De-aia le iubesc atât de tare: sunt căutări, ai voie să greșești, mai încerci ceva. Dar personajul așa rămâne. Sunt extrem de severă în privința asta. L-am adus așa, a fost brevetat, regizorul a spus „așa”, atunci așa rămâne. Nu-mi permit, indiferent câtă experiență aș avea.
Seară de seară, la ora 8
Reporter: Ați pornit de la teatrul radiofonic ascultat cu bunica, la Buhalnița, fără curent. Acolo a început totul?
V.R.: Eram prea mică ca să spun că acolo a început totul. Eram o fetiță care își făcea vacanțele la bunica. Eram numai noi două, în vârful unui deal. Venise lacul de la Bicaz și se strămutaseră toți de pe Valea Bistriței, sus, pe dealuri. Eram eu cu ea acolo, fără lumină electrică. Aveam un tranzistor pe baterii. Seară de seară, la ora 8, după „Noapte bună, copii”, era teatru radiofonic. Eram fascinate și ea, și eu. Ascultam amândouă. Unele erau în serial și așteptam seara următoare. Și comentam. Era o femeie simplă, dar extrem de deschisă.
Îmi imaginam tot ce ascultam, creierașul meu fabula. Îmi plăcea atât de mult încât undeva, într-un colț al ființei mele, s-a prins o mică sămânță. Și, ușor-ușor, a dat roade. Pentru că meseria asta, și arta în general, nu o poate face oricine. Ține de un anumit soi de sensibilitate. Nu vreau să fiu lipsită de modestie, dar nici prea modestă. Poate aș fi putut face și altceva. Dar asta ține de un dat de la Dumnezeu, e un har până la urmă. A încolțit acolo, ușor-ușor, apoi în liceu, la Școala Populară de Artă, unde am dat peste oameni care au știut să-mi valorifice sensibilitatea.

Reporter: Și totuși, ați intrat greu în meserie.
V.R.: Greu, greu. Dar noroc cu zodia mea, Scorpion, și cu Ceahlăul, pe care îl am tot timpul în spate.
Reporter: Ați locuit într-o cabină rece, la Oradea, înainte de 19 ani.
V.R.: Da. Picasem la Institutul de Teatru imediat sub linie, și a venit directorul de la Oradea: „Vrei să joci?” „Vreau, că de-aia am venit la Institut.” Erau șase locuri pe țară, terminau foarte puține actrițe tinere și era mare criză în teatrele din provincie. Și mama m-a lăsat să plec de la Bacău. Nu plecasem nicăieri în afară de București, la examen. O fetiță de 18–19 ani, abia terminasem liceul, dusă în colțul celălalt al țării. N-aveau unde să-mi dea să stau, la hotel nu puteam, n-aveam bani. Și am stat într-o cabină a teatrului. Teatrul se renova și erau găuri prin care se vedea strada. Era frig noaptea, nu știam unde să mă duc. Am început greu.
Reporter: Și apoi ați luat examenul.
V.R.: A treia oară, după Satu Mare. Nu m-am lăsat. Atunci l-am luat deoparte pe Dumnezeu și i-am zis: „E ultima dată când dau. Ori îmi faci chestia asta, ori, dacă nu, mă lași să fac altceva.” Și el a zis: „Hai, du-te.”
„Asumați-vă, pentru că asta e o meserie de umilință”
Reporter: Erați aproape plecată la Cluj, când Piatra Neamț a scos două posturi. Ce ați câștigat venind aici și ce ați pierdut?
V.R.: Să amintesc că am fost șefă de promoție. Nu că aveam o ambiție anume. Am zis că vreau să fiu prima pentru că șeful de promoție avea voie să-și aleagă postul. Posturile se scoteau pentru absolvenți, iar șeful de promoție alegea orașul. Era ca un fel de târg, la Casandra². Veneau directorii de teatru care aveau posturi libere și voiau absolvenți, și își alegeau.
De-aia n-am uitat niciodată vorbele lui Dem Rădulescu, care mi-a fost profesor. Din primul an ne-a spus: „Asumați-vă, pentru că asta e o meserie de umilință.” Nu umilința aia urâtă, în care trebuie să te târăști pe jos să pupi condurul. E umilința în care îți asumi că ești ales. Și nu înseamnă că ești prost dacă nu te alege unul. Poate nu te potrivești cu viziunea lui pentru un spectacol. Nu-ți face o suferință din asta. Să știți că foarte puține castinguri am luat. Să nu credeți că am stat și au venit rolurile la mine. Dar n-am suferit deloc, pentru că mi-am asumat lucrul ăsta. De mic, de când termini facultatea, ești ca la un târg: ești ales.

Și a venit la mine directorul de la Cluj: „Te vreau la mine în teatru. Îți dau garsonieră vizavi de teatru, o să ai roluri frumoase de jucat.” Și voiam Clujul. Stătusem la Oradea și la Satu Mare, venită din Moldova, de la Bacău, și-mi plăcuse foarte mult în Ardeal. În ziua repartiției, înainte, era un fel de preambul, discuția cu directorii de teatru. Și apare pe listă Piatra Neamț. N-a venit nimeni de la Piatra să mă întrebe ceva sau să mă vadă. Și nici n-a cântărit faptul că sunt din zonă. Piatra Neamț era pentru noi, la vremea respectivă, un mit. Orice absolvent își dorea să ajungă aici. Bucureștiul oricum nu scotea posturi pentru absolvenți. Trebuia să-ți faci stagiatura în provincie și abia apoi dădeai concurs, dacă voiai București.
Noi vedeam spectacolele care veneau în turneu de la Piatra Neamț, vedeam ce regizori montau aici. Era singurul teatru care mergea în străinătate, la festivaluri de teatru pentru tineret și copii. Nu mergea niciun alt teatru nicăieri. Eu și Motriuc, care era și el șef de promoție, am venit pe locurile lor, o fată și un băiat. Directorul de atunci, Mandric³, nu cred că știa mare lucru despre mine. Am venit aici ca acasă, din toate punctele de vedere.
Sigur că nici aici n-aveam unde să stau. Mai târziu mi-au dat o garsonieră, o nenorocire, pe undeva prin Dărmănești. Un bloc proaspăt construit, în care nu s-au încălzit niciodată caloriferele. Eram la parter, mișunau șobolanii. Niciodată n-a fost cald în garsonieră. Mi-au dat de la teatru un fel de reșou, cu niște sârme, care n-a ieșit niciodată din priză. Mă mir că n-a luat foc. Atât de frig era. Jos era numai apă, și șobolani. Domnule, a fost ceva groaznic. Mă uitam la colegi: n-am avut noroc, m-a făcut mama fără noroc. Colegii mei primeau garsoniere prin centru. La mine nu s-a găsit, înțelegi? M-au trimis acolo și acolo am stat patru ani. Noroc că era numai casă – teatru. Veneam doar seara acasă, să mă culc repede lângă reșou.
De la nașteri la înmormântări
Reporter: Ați spus undeva că teatrul de atunci era o prelungire a Studioului Casandra.
V.R.: Fac aproape cincizeci de ani de teatru. Și nu doar pentru că eram tânără: continui să spun, și poate o să spun până la capăt, că a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Uman, într-un fel, dar mai ales profesional. Era ca un master adevărat. Regizorii care veneau, atmosfera, toți eram tineri. N-am auzit vreodată să bârfească cineva pe cineva, să vrea cineva un rol și să-i dea altuia în cap. Nu știam ce e aia. Toți stăteam în sală la repetițiile celorlalți. Veneam cu idei. Exista spiritul de trupă și de echipă. Fiecare se vedea și fiecare strălucea, dar în primul rând strălucea întregul.
Era barul ăla, jos, care nu însemna că stăteam și beam. Acolo începeau discuțiile, acolo continua ce se întâmpla pe scenă, ne mai veneau idei. Pentru că n-aveam unde să ne ducem: stăteam în teatru. Dar nu stăteam doar noi. Veneau medicii, intelectualitatea. Aveam prieteni ai teatrului, cum ar veni. Ne aduceau câte un whisky, câte o țigară bună, și stăteau toți la șuetele alea. Nu exista premieră fără ei. Toate petrecerile erau cu ei. Eram ca un club. Oamenii de presă erau cu noi, pictori, medici, chiar ingineri. Era o efervescență intelectuală. A veni la teatru era ceva: nu doar te duceai în sală, stăteai și cu actorii. Revelioanele le făceam împreună. Toate evenimentele noastre se petreceau în teatru. De la nașteri la înmormântări, la tot.
„Data viitoare o să-l ascult pe Ciulei”
Reporter: „Nevestele vesele din Windsor”, la Bulandra. Și Ciulei în sală.
V.R.: „Nevestele vesele” s-a bucurat de un foarte mare succes. În primul rând, era atât de inedit în tot peisajul teatral românesc. Trupa era minunată, cu Tocilescu s-a lucrat extraordinar, și cu Alifantis. Nu știu câtă muzică de felul ăsta se făcea în România pe vremea aia. Era ceva minunat. Când am fost cu el la Bulandra, țin minte: cererea a fost atât de mare încât a mai rămas o sală pe afară. Am fi vrut să stăm vreo trei zile să-l jucăm. Nu ne-au dat voie.
Reporter: De ce?
V.R.: Prea mare vâlvă. Și sigur că a fost și maestrul Ciulei la spectacol. A venit la cabină și m-a felicitat. Peste două-trei zile era concurs. Mandric îmi spusese că n-am voie să merg la concurs. Uritescu voia să ajungă în București, trecuseră deja patru ani, și dădea concurs cu o scenă din „Nevestele vesele”. M-a rugat să-i dau replica la concurs, la Bulandra. Sigur că Ciulei era în comisie. Mandric îmi zisese: „Nu te las să pleci, sub nicio formă. Ce-ți trebuie? O să ajungi la București pe cai mari. Ai atâtea de jucat aici: vine Vișa, pune «Îmblânzirea scorpiei», o să faci Catarina; o să faci Mașa în «Trei surori»…” Mi-a făcut capul așa. Trecuse abia un an din stagiu.
Nu m-am înscris. I-am dat replica lui Uritescu, iar Ciulei mă întreabă: „Dați și dumneavoastră concurs, nu?” Zic: „Nu, că știți, n-am voie.” Și când a venit acolo Pittiș, Dumnezeu să-l ierte, zice: „Ești proastă.” „Dar de ce, domnule Pittiș?” „Păi, n-ai înțeles că, dacă Ciulei te vrea, omul te ia? Rezolvă el după aceea partea administrativă.”
Eu, total naivă, nu înțelegeam bucătăria administrației. După care s-a închis Bucureștiul. Nu s-a mai dat concurs, nu se mai scoteau posturi, și până am intrat la Odeon au mai trecut vreo zece ani. Înțelegi? Niște ani foarte importanți pentru mine s-au pierdut prin colaborări, prin filme, făcând teatru itinerant, pentru că nu se putea intra. Întâi a fost chestia că, dacă n-ai buletin de București, n-ai voie. Apoi s-au blocat total posturile. Ani de zile! Ani de zile! Și când am dat concurs, ajunsesem la 30 și ceva de ani, iar ei ziceau: „Vrem prospături, vrem oameni tineri.”
Se spune că în viață trece o singură dată pe lângă tine un cal alb. Dacă știi să-i pui frâul, încaleci și pleci mai departe. Dacă nu, el pleacă și nu se știe dacă se mai întoarce. În orice caz, nu în condițiile alea.
Sigur că poate destinul meu ar fi fost altul. Nu știu. Acum mă mulțumesc cu ce mi-a dat Dumnezeu, sunt recunoscătoare pentru asta. Și data viitoare o să-l ascult pe Ciulei.
„Ești distribuită la mine”
Reporter: Afrim scrie că v-a dat pe mână autoironiile lui „cu încredere oarbă”. Cum se câștigă încrederea unui regizor ca el?
V.R.: N-am făcut un efort deosebit. Cu Afrim e așa: ori te potrivești din prima și ești făcută pentru lumea lui, ori nu. Eu am o intuiție foarte bună. Noi, femeile, avem intuiție, și, dacă știi să te bazezi pe ea, n-ai decât de câștigat. Știu să intuiesc cam cum sunt regizorii. Sigur că nu pot face ceva forțat, care nu mi se potrivește. Și, fiind Scorpion, nici nu știu să ascund asta. Sunt de o sinceritate dezarmantă, care uneori se întoarce împotriva mea. N-am avut totdeauna de câștigat.
Dar el avea același tip de franchețe. Urma să monteze „Joi. Megajoy” la noi, la Odeon, și a venit să vadă un spectacol cu trei personaje, cu mine, Carmen Tănase și Elvira Deatcu: „Agnes, aleasa lui Dumnezeu”. Nu ne știa pe toți. Mai pusese un spectacol la Odeon. După spectacol era pe acolo și mi-a zis: „Să știi că ești singura care mi-a plăcut din spectacolul ăsta.” Nici nu ne cunoșteam prea bine. Și mi-a zis: „Ești distribuită la mine.”
Am lucrat foarte bine, ne-am potrivit exact. Ne mai certam, ne mai înjuram, dar eu, fiind destul de liberă și în limbaj, și în comportament, îi plăcea. Făcea crize de nervi, dar mustăcea, că-i plăcea. Îl iubesc foarte tare și mi-e foarte dor de el. Am lucrat câteva spectacole la Odeon și i-am tot zis: „Radu, dacă vii la Piatra…” E un semn că încep să îmbătrânesc: trag atât de tare spre locul începutului meu. Sunt din zonă, mi-e și mai drag. Mi-am luat casă de vacanță la Buhalnița, unde vin în fiecare vară, încă un pas mai aproape. Aici vreau să-mi sfârșesc viața. Și de-asta vreau să lucrez cu el ceva la Piatra mea, dacă va veni.
Reporter: „Mi-a făcut magistral copertele la «Câtă speranță»”, scrie Afrim. Cum ați construit deschiderea și închiderea spectacolului?
V.R.: Nu știu dacă i-am făcut chiar copertele. Deschiderea am făcut-o. Spectacolul începea cu mine în fața cortinei, vorbind cu publicul. Era un monolog care nu era ușor de spus, nu din punct de vedere artistic, ci al limbajului. Era puțin șocant, cu lucruri mai vulgărele. Acum, știi cum e: lucrurile devin vulgare când le spui vulgar. Poți să spui lucruri frumoase și să devină vulgare. Eu le spuneam cu multă naturalețe. Închiderea n-am făcut-o neapărat eu. Dar poate fi spus generic, „copertele”.
Pitici, uriași, grotești, sublimi
Reporter: Tot el scrie că sunteți „masivă pe grotesc”.
V.R.: Așa m-a văzut el, da. Să știți că nu sunt o actriță neapărat specială. Sunt genul de actriță care poate să joace orice. Din cauza asta am și intrat mai greu în București, când am dat concursuri la mai multe teatre, când a fost voie. Nu sunt genul ingenuă, nici genul numai forță. Fac de toate: servitoare, regine, homeless. Pot să fac tot. O spun cu mândrie: pot să joc orice. Pitici, uriași, grotești, sublimi. Pentru că îmi imaginez atât de bine și mă transpun atât de bine, și pentru că eu mă joc. Nu le iau pe toate foarte în serios. Și o fac cu atâta bucurie și plăcere! O să spun tot timpul: dacă m-aș mai naște o dată, tot actriță aș vrea să fiu. Și, având bucuria asta, mi-l asum imediat.
Reporter: Ați avut și roluri de bărbat. Marele Inchizitor…
V.R.: A, da! Uite, pe ăla îl uitasem. Am avut odată, da.
Reporter: Și în „Family Affairs” ați fost o lesbiană nonagenară „cu codițe de Nina Hagen”.
V.R.: Ăla a fost un rol care mi-a dat bătaie de cap. Mi-a dat o babă de 90 și ceva de ani, drogată, pe care ai ei o țineau cu lanțuri în casă ca să nu fugă la rave-uri, la petreceri. Senilă, total demență. Îmbrăcată modern, încărcată cu tot felul de chestii. El o voia lesbiană și drogată tot timpul, să vorbească într-un anumit fel. Mă uitam la el la repetiții și-l vedeam nemulțumit. Aoleu, ce se întâmplă acum? O să mai încerc, o să mai fac. Mi-a schimbat costumul, una, alta. Cum să merg, cum să fac? Nu mai știam ce să-i fac. E singurul personaj care mi-a dat rău bătaie de cap. Și, pe la o generală, a venit la mine și a zis: „Asta e!” Iar eu mă chinuiam să-mi aduc aminte ce făcusem și cum făcusem exact. Dar am prins ritmul.
Reporter: Afrim scrie că simțiți singură greșeala, înaintea oricui.
V.R.: Da, și sunt rea cu mine. Nu trebuie să mă certe el, că știu eu dinainte.
Omul trebuie să râdă
Reporter: Spuneați că repetițiile sunt etapa preferată, iar comedia e matematică.
V.R.: Comedia e foarte greu de făcut. În primul rând, nu orice actor poate. Trebuie să ai ceva anume pentru comedie. Există o tehnică întreagă a replicii de comedie, pe care o înveți numai făcând. Vezi, de-aia avem actori mari de comedie, Bibanul, Cotescu. Nu înseamnă că nu puteau face și dramă. Dar, dacă mă întrebi ce prefer, îți spun comedia, pentru că îmi place atât de mult să văd oamenii râzând și bucurându-se. Mai ales în vremurile astea, când e atâta tristețe și ură. Măi, să aduci bucurie! Joc „Gaițele”, umblăm și prin țară cu el, și mă uit: Doamne, cât de tare aplaudă, cât de tare doresc să râdă.
E foarte frumos să ai într-un repertoriu și filozofie, dar să nu lipsească comedia, pentru că publicul are mare nevoie. Doamne, dă-i publicului și ceva la care să nu-și bată capul! De-aia n-am nimic împotriva comediei de bulevard. Unii strâmbă din nas. E absolut minunată, francezii o scriu extraordinar de bine. Ușoară, frumoasă, spumoasă, cu comic de situații. E nevoie și de asta, în vremurile astea. Și nu numai în astea, în toate. Omului îi place să râdă și e bine să râdă.
Decompresia
Reporter: Ce ați învățat pe parcurs? Vine un moment când te uiți în urmă și zici: asta am învățat pe drum.
V.R.: Am învățat să-mi stăpânesc emoția. Să ies din situații-limită, cum ar fi să uit ceva din text, și să le depășesc. Să mă pot concentra chiar dacă sunt bolnavă sau am dureri. La un moment dat, operată la genunchi, umblam în baston, și aveam dureri, vă dați seama. Domnule, e atât de fascinantă meseria asta încât cred că, dacă aruncam bastonul, puteam să merg fără. Pe scenă nu te mai doare, nu mai ești tu, ești ăla. Nu mă mai durea nimic. Când ieșeam de pe scenă, începea iar durerea.
Am învățat să nu mă grăbesc. Termini spectacolul și există o goană să te îmbraci și să pleci din teatru. Așa cum vii cu minimum o oră înainte, ca să te speli de stradă, de tramvai, de troleibuz, de tot ce-i cotidian, și să intri în spațiul ăla pentru câteva ore, îți trebuie timp și după. Noi, înainte, ne duceam la un restaurant, mai prelungeam starea, mai vorbeam: „Uite cum a fost azi.” Știu, acum restaurantele sunt scumpe, banii sunt puțini, înțeleg și asta. Dar exista obiceiul ăsta de a prelungi bucuria spectacolului, a împărtășirii, a schimbului energetic dintre tine și public. Publicul pleacă într-un fel și tu pleci într-un fel, pentru că de fiecare dată publicul e altul și spectacolul se mulează după el. E în mare același, dar nuanțele sunt altele: poate ritmul, poate poezia e mai accentuată. Și rămân întotdeauna ultima. Mă demachiez, mă schimb, o iau încet spre casă, iau taxiul, plec. Și regret că se întâmplă asta.
Reporter: Lipsește decompresia.
V.R.: Exact, decompresia asta, care trebuie făcută.
Mintea și picioarele
Reporter: Pe 19 noiembrie e ziua dumneavoastră. Ce vă doriți?
V.R.: Fac 75 de ani. În primul rând vreau să mulțumesc universului, lui Dumnezeu, cum s-o chema, că am apucat vârsta asta. Toată lumea spune: „Vai, ce urâtă-i bătrânețea!” Nu, nu e adevărat. Trebuie să fim recunoscători că o apucăm, pentru că alții mor tineri. E un cadou de la viață. Deci mulțumesc pentru asta, în primul rând.
Ce pot să-mi doresc, draga mea? În general, zic că am fost norocoasă. E mare lucru să faci ceea ce-ți place. Cel mai tare îmi doresc să pot juca până în ultima clipă. Să mă țină mintea și picioarele, cum spunea bunica mea. Și să mai pot bucura pe cineva: cu hazul meu, poate, cu emoția mea, cu bucuria de a fi și de a exista. E mare lucru.
Seară de seară, la ora 8, o fetiță și bunica ei ascultau teatru la un tranzistor pe baterii, pe un deal fără curent. Bunica îi cerea vieții doar mintea și picioarele. Fetița, ajunsă la 75 de ani, mai știe un lucru. La repetiția generală a „Confesiunilor”, în cabină, cât era coafată, mânca un covrig: nu intri flămând în scenă. Îți plantezi picioarele în pământ ca să poți să dai viață gândului. Așa făcea și pe vremea lui „Richard al III-lea”, la Odeon: colegii tremurau de trac, iar Virginia Rogin, în culise, rodea, cu sârguință, un copan de pui. Apoi pășea pe scenă și devenea, in full mode, Ducesa de York.
A consemnat Camelia Varvara Tudose — Serviciul Literar și Artistic al Teatrului Tineretului Piatra Neamț.
Virginia Rogin
Virginia Rogin s-a născut pe 19 noiembrie 1951, la Buhalnița, sub Ceahlău, și a crescut la Bacău. A absolvit în 1977, șefă de promoție, Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București (azi UNATC), la clasa lui Dem Rădulescu. A debutat pe scena Teatrului Tineretului, unde a jucat între 1977 și 1981 în „Nevestele vesele din Windsor” (regia Alexandru Tocilescu), „Trei surori”, „O noapte furtunoasă” și „Îmblânzirea scorpiei”. După Teatrul „Ion Vasilescu”, a intrat în 1987 în trupa Teatrului Giulești, azi Teatrul Odeon. Acolo a lucrat cu Alexandru Dabija, Mihai Măniuțiu, Radu Afrim, Dragoș Galgoțiu și Gelu Colceag, în spectacole precum „Gaițele”, „Agnes, aleasa lui Dumnezeu”, „Richard al III-lea”, „Joi. Megajoy”, „Câtă speranță” și „Family Affairs”. A debutat în film încă din studenție, cu rolul principal din „Ultima noapte a singurătății” (regia Virgil Calotescu, 1976), iar după 2000 a fost o prezență constantă în serialele de televiziune. Toamna aceasta a revenit pe scena Teatrului Tineretului drept Alice vârstnică în „Confesiuni” de Alexander Zeldin, în regia lui Horia Suru.
Foto: din spectacol și din timpul interviului. Credit:@motionARThoughts
Note
¹ „Gina d´Odeon” este titlul textului semnat de Radu Afrim în volumul Virginia Rogin. Pasiune și destin, convorbiri cu Ion Moldovan (Ecou Transilvan, 2022).
² Studioul „Casandra” este sala de spectacole a institutului de teatru din București, unde jucau studenții. UNATC
³ Emil Mandric conducea atunci Teatrul Tineretului.
